[...]
Știam că-i este rău, așa că m-am descălțat cu ochii închiși și sprijinit de perete inspirând profund.
Cu respirația deja sacadată mă uit spre ușa camerei și încep să mă apropii în liniște..
Ușa e între deschisă.. mă apropii de toc și o împing ușor..
...
Avea tot rimelul întins pe față și pe pernă..
Își ridică ușor capul și se uită la mine. Ochii plini de lacrimi dar inexpresivi..
Eu: ... "Ce s-a întâmplat?"
Până să apuc să-mi termin întrebarea, ea se întoarce pe jumate căutând să apuce ceva din bibliotecă..
Văzându-i agitația, îi realizez intenția [de a arunca cu ceva spre mine] și apuc în ultimul moment să mă retrag după ușă în afara camerei... Dar până să ating tocul cu ușa, ceva se și sparge de perete cu forță.. lângă toc.
Analizând instinctual situația, cioburile intrate printre ușa și toc.., realizez că era aromatizorul nostru..dar.. dar acum ce mai conta, ... ea era în una din toanele ei și trebuia liniștită cu forța.. altfel avea să o țină iar cu zilele.. și până probabil nu mai avea ce sparge..
niciodată nu arunca cu ceva ce nu se putea sparge..
Stau un minut în fața ușii, și sper să nu mai aibă ceva la îndemână.. nu am apucat să analizez ce mai avea pe lângă ea..
Știu că trebuie să mă mișc repede și precis.. Din trei pași aș fi în pat...
...
Intru brusc dar fără zgomot și deja o văd întoarsă căutând să apuce iar ceva din bibliotecă, și înainte să apuce ceva - ajung în pat sărind, și o prind de mâna cu care deja a prins o cana.
E cana ce i-am dat-o cândva, cea cu "killed by too many hugs", și de care se îndrăgostise brusc și care acum o lasă rece..
...
Urmele cafelei la ibric și zațul, tot zațul, zac acum pe toată mâna ei și părul meu.. dar cui îi mai pasă...
Când realizează că nu poate mișca mâna, ridică cu forță genunchiul înfingându-l în stomacul meu.. Îi dau drumul la mână de durere și mă chircesc.. Nu apuc să mă strâng că simt o fulgerare pe șira spinării..
[...]
În bucătăria noastră rece, stau pe scaun lângă geam frunzărindu-mi GalaxyTab-ul pe net.. caut ce pot să fac în cazul tăieturilor la cap..
Cu o mână îmi țin deja șoseta cu gheață pe umflătură.. ignorându-mi picăturile de apă cu sânge ce mi se scurg de pe cot pe pantaloni.. Pe gât sunt roșu.. cămașa albă e parcă scoasă dintr-un film horror... Sunt doar un pic amețit.
[...]
Mă trezesc acum că citesc altceva, cumva sunt pe armonia naturii punct ro citind despre fericirea de cuplu....
...
Și îi aud pașii, vine, ... dar nu mă întorc..
Se sprijină pe tocul ușii ce lipsește.. Se spijină cu zgomot pentru a-și face cunoscută prezența..
De la auzul pașilor nu mai vedeam nimic în GTab-ul meu.. priveam pierdut.. Acum am capul și privirea ridicată, mă uit pierdut, nefocalizat, pe geam..
Eu: "Îmi doresc să am răbdarea asta toată viața.."
Oftez.
tot eu "dar mi-e frică de ziua în care mă va lăsa.."
O aud cum alunecă în jos sprijinită pe toc..
... și impactul cu gresia..
o bușește plânsul..
Mi se accelerează deja respirația..
Niciodată nu am suportat să o știu plângând.. deși naivitatea ei e caracterizată de plâns.. persuasiunea ei e caracterizată de plâns..
...
Închid ochii și înghit sec.. de două ori înghit sec.
...
Ea, plângândă..
"Iartă-mă.."
...
continuând..
"și de data asta.."
Eu cedasem demult.. dar nu vroiam încă să o arăt, vroiam încă să fiu tare..
Dar am vorbit fără mine..
"Știi că te-am iertat deja.."
Ea, parcă nebăgându-mă în seamă continuă..
"poate nu va avea de ce să-ți fie frică... poate o să vină ziua în care eu o să-ți întorc toată răbdarea și grija și tot.. și atenția și TOOOTtt!" [spuse din ce în ce mai apăsat]... - o bufnește iar plânsul - "și tot ce faci tu pentru mine" - plângând acum cu hopuri, hiperventilație
...
" dacă nu te-ai săturat deja.." [spus ca pentru ea]
....
Nu mai suport.. las șoseta cu gheața deja topită pe masă, mă ridic precaut de pe scaun [sunt încă amețit] și mă duc spre ea..
Încă plânge cu sughițuri.. stă cu capul în mâini.. amețită de la hiperventilație, așa cum m-am obișnuit..
Mă las ușor în fund în fața ei.. cu fața spre ea.. îi pun palma între genunchi [ridică un pic capul, deschide ochii, mă privește scurt oprindu-se din plâns.. dar închide înapoi ochii și își vâră înapoi fața în palme..] - îi depărtez ușor picioarele.. [nu opune rezistență] și mă înclin pe o parte să-mi pot băga dreptul pe sub piciorul ei, apoi pe cealaltă parte și-mi bag stângul..
Mă sprijin în gresie cu mâinile și îmi împing corpul mai aproape de ea.
Cu mâna dreaptă, degetul arătător, îl sprijin sub bărbie și îi ridic capul din mâini.. nu opune nici acum rezistență..
Când îmi simte degetul - deschide ochii, și până să îi ajungă privirea la nivelul ochilor mei, nu m-a privit o clipă..
Se pare că nu și-a șters nicio clipă lacrimile.. rimelul i-a făcut firicele lungi perfecte pe obraji..acum întinse de palme..
Îi prind fața în palmele mele.. [o simt că are frisoane.. e ciudat, nu e specific ei..]
Cu degetele mari îi șterg lacrimile amânduror ochi.. Deloc apăsat, pe sub ochi, parcă dorind să-i întind și mai mult rimelul.. [și privind-o în ochi .. acum observ.. cred că e creionul negru.. nu, rimelul.. sau poate .. știu eu, ambele?..!.... ]
De lângă nas, pe sub ochi, îi șterg în continuare lacrimile, privindu-mi degetele..
Ochii i se umple iar de lacrimi și își încordează iar fața ca pentru plâns..
Apoi cu toată palma îi șterg obrajii, pe rând..
Dau să transform ștergerea lacrimilor într-o mângâiere de afecțiune lăsându-mi degetele - cu palma întoarsă - să coboare pe lângă ureche spre bărbie..
Realizez asta și mă reîntorc brusc la a-i șterge lacrimile..
Ea se oprește din plâns și mă privește atent..
Dar încă nu am puterea să o privesc în ochi.
Mi-am udat palmele, și îi întind și mai mult creionul.. (sau rimelul).. așa că le întorc.. și îi șterg acum chiar din colțul ochilor spre tâmple cu arătătorul..
...
Ochii ei au fost cei care m-au făcut să mă pierd în fața-i când am cunoscut-o.. Are tot universul interior acolo..
Îmi tremură un pic mâna.. și știu că trebuie să mă uit în ochii ei.. și știu că încă o iubesc..
...
Și-mi mut acum privirea de pe degetele mele pe ochii ei.
Mă privește fix, atent, nu schițează nimic.
Exceptând imensul univers interior parcă pregătindu-se pentru al 2-lea Big Bang - nu afișează nimic. Mimica feței e impecabilă.
...
"Ești încă fata de care m-am îndrăgostit"
...
Și al 2-lea Big Bang se întâmplă;.. ochii i se inundă de lacrimi.. mușchii feței i se contractă în spasme, se chinuie să mențină privirea.. începe și clipește.. încep și lacrimile să i se scurgă pe obraz.. și clipește tot mai energic, și începe să tremure..
Își duce o mână peste a mea.. tremurândă, abia mă atinge.. parcă neștiind ce să facă..
Îmi pierde privirea.. lăsând-o în pământ.. Închide ochii și bufnește în plâns..
[...]
Știam că-i este rău, așa că m-am descălțat cu ochii închiși și sprijinit de perete inspirând profund.
Cu respirația deja sacadată mă uit spre ușa camerei și încep să mă apropii în liniște..
Ușa e între deschisă.. mă apropii de toc și o împing ușor..
...
Avea tot rimelul întins pe față și pe pernă..
Își ridică ușor capul și se uită la mine. Ochii plini de lacrimi dar inexpresivi..
Eu: ... "Ce s-a întâmplat?"
Până să apuc să-mi termin întrebarea, ea se întoarce pe jumate căutând să apuce ceva din bibliotecă..
Văzându-i agitația, îi realizez intenția [de a arunca cu ceva spre mine] și apuc în ultimul moment să mă retrag după ușă în afara camerei... Dar până să ating tocul cu ușa, ceva se și sparge de perete cu forță.. lângă toc.
Analizând instinctual situația, cioburile intrate printre ușa și toc.., realizez că era aromatizorul nostru..dar.. dar acum ce mai conta, ... ea era în una din toanele ei și trebuia liniștită cu forța.. altfel avea să o țină iar cu zilele.. și până probabil nu mai avea ce sparge..
niciodată nu arunca cu ceva ce nu se putea sparge..
Stau un minut în fața ușii, și sper să nu mai aibă ceva la îndemână.. nu am apucat să analizez ce mai avea pe lângă ea..
Știu că trebuie să mă mișc repede și precis.. Din trei pași aș fi în pat...
...
Intru brusc dar fără zgomot și deja o văd întoarsă căutând să apuce iar ceva din bibliotecă, și înainte să apuce ceva - ajung în pat sărind, și o prind de mâna cu care deja a prins o cana.
E cana ce i-am dat-o cândva, cea cu "killed by too many hugs", și de care se îndrăgostise brusc și care acum o lasă rece..
...
Urmele cafelei la ibric și zațul, tot zațul, zac acum pe toată mâna ei și părul meu.. dar cui îi mai pasă...
Când realizează că nu poate mișca mâna, ridică cu forță genunchiul înfingându-l în stomacul meu.. Îi dau drumul la mână de durere și mă chircesc.. Nu apuc să mă strâng că simt o fulgerare pe șira spinării..
[...]
În bucătăria noastră rece, stau pe scaun lângă geam frunzărindu-mi GalaxyTab-ul pe net.. caut ce pot să fac în cazul tăieturilor la cap..
Cu o mână îmi țin deja șoseta cu gheață pe umflătură.. ignorându-mi picăturile de apă cu sânge ce mi se scurg de pe cot pe pantaloni.. Pe gât sunt roșu.. cămașa albă e parcă scoasă dintr-un film horror... Sunt doar un pic amețit.
[...]
Mă trezesc acum că citesc altceva, cumva sunt pe armonia naturii punct ro citind despre fericirea de cuplu....
...
Și îi aud pașii, vine, ... dar nu mă întorc..
Se sprijină pe tocul ușii ce lipsește.. Se spijină cu zgomot pentru a-și face cunoscută prezența..
De la auzul pașilor nu mai vedeam nimic în GTab-ul meu.. priveam pierdut.. Acum am capul și privirea ridicată, mă uit pierdut, nefocalizat, pe geam..
Eu: "Îmi doresc să am răbdarea asta toată viața.."
Oftez.
tot eu "dar mi-e frică de ziua în care mă va lăsa.."
O aud cum alunecă în jos sprijinită pe toc..
... și impactul cu gresia..
o bușește plânsul..
Mi se accelerează deja respirația..
Niciodată nu am suportat să o știu plângând.. deși naivitatea ei e caracterizată de plâns.. persuasiunea ei e caracterizată de plâns..
...
Închid ochii și înghit sec.. de două ori înghit sec.
...
Ea, plângândă..
"Iartă-mă.."
...
continuând..
"și de data asta.."
Eu cedasem demult.. dar nu vroiam încă să o arăt, vroiam încă să fiu tare..
Dar am vorbit fără mine..
"Știi că te-am iertat deja.."
Ea, parcă nebăgându-mă în seamă continuă..
"poate nu va avea de ce să-ți fie frică... poate o să vină ziua în care eu o să-ți întorc toată răbdarea și grija și tot.. și atenția și TOOOTtt!" [spuse din ce în ce mai apăsat]... - o bufnește iar plânsul - "și tot ce faci tu pentru mine" - plângând acum cu hopuri, hiperventilație
...
" dacă nu te-ai săturat deja.." [spus ca pentru ea]
....
Nu mai suport.. las șoseta cu gheața deja topită pe masă, mă ridic precaut de pe scaun [sunt încă amețit] și mă duc spre ea..
Încă plânge cu sughițuri.. stă cu capul în mâini.. amețită de la hiperventilație, așa cum m-am obișnuit..
Mă las ușor în fund în fața ei.. cu fața spre ea.. îi pun palma între genunchi [ridică un pic capul, deschide ochii, mă privește scurt oprindu-se din plâns.. dar închide înapoi ochii și își vâră înapoi fața în palme..] - îi depărtez ușor picioarele.. [nu opune rezistență] și mă înclin pe o parte să-mi pot băga dreptul pe sub piciorul ei, apoi pe cealaltă parte și-mi bag stângul..
Mă sprijin în gresie cu mâinile și îmi împing corpul mai aproape de ea.
Cu mâna dreaptă, degetul arătător, îl sprijin sub bărbie și îi ridic capul din mâini.. nu opune nici acum rezistență..
Când îmi simte degetul - deschide ochii, și până să îi ajungă privirea la nivelul ochilor mei, nu m-a privit o clipă..
Se pare că nu și-a șters nicio clipă lacrimile.. rimelul i-a făcut firicele lungi perfecte pe obraji..acum întinse de palme..
Îi prind fața în palmele mele.. [o simt că are frisoane.. e ciudat, nu e specific ei..]
Cu degetele mari îi șterg lacrimile amânduror ochi.. Deloc apăsat, pe sub ochi, parcă dorind să-i întind și mai mult rimelul.. [și privind-o în ochi .. acum observ.. cred că e creionul negru.. nu, rimelul.. sau poate .. știu eu, ambele?..!.... ]
De lângă nas, pe sub ochi, îi șterg în continuare lacrimile, privindu-mi degetele..
Ochii i se umple iar de lacrimi și își încordează iar fața ca pentru plâns..
Apoi cu toată palma îi șterg obrajii, pe rând..
Dau să transform ștergerea lacrimilor într-o mângâiere de afecțiune lăsându-mi degetele - cu palma întoarsă - să coboare pe lângă ureche spre bărbie..
Realizez asta și mă reîntorc brusc la a-i șterge lacrimile..
Ea se oprește din plâns și mă privește atent..
Dar încă nu am puterea să o privesc în ochi.
Mi-am udat palmele, și îi întind și mai mult creionul.. (sau rimelul).. așa că le întorc.. și îi șterg acum chiar din colțul ochilor spre tâmple cu arătătorul..
...
Ochii ei au fost cei care m-au făcut să mă pierd în fața-i când am cunoscut-o.. Are tot universul interior acolo..
Îmi tremură un pic mâna.. și știu că trebuie să mă uit în ochii ei.. și știu că încă o iubesc..
...
Și-mi mut acum privirea de pe degetele mele pe ochii ei.
Mă privește fix, atent, nu schițează nimic.
Exceptând imensul univers interior parcă pregătindu-se pentru al 2-lea Big Bang - nu afișează nimic. Mimica feței e impecabilă.
...
"Ești încă fata de care m-am îndrăgostit"
...
Și al 2-lea Big Bang se întâmplă;.. ochii i se inundă de lacrimi.. mușchii feței i se contractă în spasme, se chinuie să mențină privirea.. începe și clipește.. încep și lacrimile să i se scurgă pe obraz.. și clipește tot mai energic, și începe să tremure..
Își duce o mână peste a mea.. tremurândă, abia mă atinge.. parcă neștiind ce să facă..
Îmi pierde privirea.. lăsând-o în pământ.. Închide ochii și bufnește în plâns..
[...]
