Retrăiri

Cu o acadea mare în buzunarul sacoului, cu gulerul ridicat și bărbia în fular aveam să-mi satisfac pentru a mia oară slăbiciunea pentru Ele..

    O așteptam în frig fără ca ei probabil să-i pese. Știa că oricât ar fi întârziat, tot acolo m-ar fi găsit.. știa că sunt încă la fel de slab.

 

"…..Bună,…… Ești?.....

…Știu că ești … și că probabil nu vrei să mă auzi, dar vreau să te văd…"

Am închis. Tremuram deja.

Sună iar..

Încerc puternic să mă abțin să răspund.. dar îmi pierd privirea în poza apelului… ea, cu părul în ochi, dimineața târziu, zâmbindu-mi…

Răspund…:

"… mi-e dor de tine…" (pentru câteva secunde niciunul nu mai spunem ceva, eu realizez că m-am pripit iar cu vorba…, și ea știe că-mi regret cuvintele.. și cred că știe și că au fost sincere…)

"și mie…" (îmi răspunde)

Eu: "poate n-ar trebui să…" (și mă întrerupe) Ea: "m-am despărțit de el…"

Eu: "nu vreau să știu, îmi pare rău!" (Încercând să găsesc în mine motivația de a-i închide)

Ea: "am nevoie de tine, te rog!" (și începe să plângă…)

 

Deși știa că așa avea să mă convingă, dar vreau să cred că nu a făcut-o pentru a mă convinge.

Am simțit-o sinceră și într-adevăr afectată emoțional.. Nu era nevoie să-mi spună mai mult decât acel "bună" de început.. că știam în ce stare e, și ce voi face eu.

 

    Zeci de minute mai târziu coboram dintr-un taxi ce m-a furat cu câțiva lei, în parcarea unde o așteptam mereu..

Frig, fulgi mari, frustrat de lipsa de reacție la furtul cu maimuța, acadeaua inconfortabil de mare în buzunar, o așteptam.

Surprinzător pentru mine, nu a mai întârziat, în pași grăbiți a ajuns la fix.

Era stropită pe cizme, … s-a grăbit… nespecific ei… și deja mă pierd în deducții…

Îmi sare în brațe și începe să plângă..

Cu o mână pe spatele ei, o lipesc mai bine de mine..

Cu cealaltă mână, îi apăs ei capul pe gâtul meu, și plânge.

Îi mângâi părul ud de la zăpadă și simt cum mi se umezește fularul..

 

Aroma de trandafir din ceaiul ales de mine avea să-i placă.. Deși acum, e singurul ceai ce îmi displace..

Componența bruschetelor avea să o dea pe sacoul meu și pe eșarfa ei.. dar fără ca măcar să-i pese..

 

    Pentru altă mia oară.. avea să-mi adoarmă iar în brațe, și pentru aceeași mie oară, avea să se trezească în patul meu cu ceaiul cald, oul fiert, pachețelul cu unt și borcanul cu miere pe noptieră.

Lipsea însă de data asta floricica în pahar și post-it-ul colorat cu ce-și dorea să audă.

În schimbul post-it-ului colorat, acum un post-it clasic, galben-crem: "Bună dimineața!, Poftă bună!, Cheile sunt în ușă, lasă-le în poștă" și în schimbul floricelei.. acadeaua ce am uitat să i-o dau cu o seară în urmă..

 

Am dormit prost, căci am dormit pe canapea. Am plecat de dimineață să o evit, deși era ziua mea liberă. Am rugat același prieten să meargă la mine și să-mi șteargă orice urmă a prezenței ei și să nu-mi spună nimic, să-mi bage lenjeria în care a dormit ea, la spălat.. să nu-i mai simt nici mirosul.

Știu că mi-a scris post-it-uri, știu că mi-a lăsat un sărut pe oglinda dulapului, știu că mi-a lăsat scrisoare în buzunarul unui palton.. dar că nu vroiam să am certitudinea că a făcut toate astea.

 

    A adormit plângând după ce i-am spus că vreau să încetăm orice legătură dintre noi.

M-a forțat să o îndepărtez.

Mi-a zis că a fost o proastă că a plecat de lângă mine, că acum nimeni nu o înțelege și că nimeni nu a înțeles-o așa cum am înțeles-o eu, și că nimeni nu a mai făcut-o să se simtă atât de specială cum am făcut-o eu..

Mi-a confirmat doar ceea ce am simțit la ea înainte de ultimul ei prieten și ce orgoliul nu a lăsat-o să-mi spună atunci..

 

Aveam să-mi petrec săptămâna izolat, să încerc să-mi stăvilesc iar trăirile ce prezența ei mi le tot generează.. Aveam să-mi pierd o altă săptămână din viață singur, în căutarea liniștii.

Alt sfârșit.

Aveam să o regăsesc pe Ea într-o altă fascinantă domnișoară.

Fermecată de mine de când am ajutat-o în ceainărie să facă puzzle-ul cel mare cu bolta cerească..

Eram acolo pentru aroma de confort, pentru liniștea ce nu o mai găseam de mult, pentru turta dulce cu gem și zahărul brun în ceai.. pentru a-i spune unei prietene cât de dor îmi e de Ea.

Însă am sfârșit ajutând o frumoasă și timidă domnișoară în asamblarea bolții cerești, aratându-i constelațiile ce pot fi văzute și de noi pe cerul nostru, povestindu-i legendele unora din ele , fizica creării lor așa cum o cunoaște știința modernă, deși nu neapărat și cea adevărată..

Nu știam dacă să mă opresc sau nu, nu știam dacă să continui să o impresionez, știind că aveam să găsesc într-un sfârșit și în ea o altă parte din Ea..

Lucrurile au degenerat, buna mea prietenă ce avea să mă consoleze, văzând că socializez, m-a lăsat în pace - și-a găsit o carte să frunzărească ca mai apoi să își găsească companie la o altă masă cu prieteni proaspăt veniți.

Nu putea avea pretenții de la mine, nimeni în afară de Ele nu poate avea..

Prietenii pe care îi am, știu asta și îi respect pentru că mă acceptă așa..

Au trecut luni de zile de atunci..

Am sărutat-o sub Podul cu Lanțuri pe Millenium 2. Am strâns-o în brațe lângă ceasul de marmură neagră ce o fascinează.. și a cărui mister l-am dezlegat în mai puțin de jumătate de oră spre surprinderea domnișoarei mele și a celor prezenți la admirarea monumentului. Am ținut-o de mână când s-a trezit la 170 de metri în aer într-un leagăn din lanțuri cu Dunărea în orizont.. I-am șters lacrimile când avea să-și ceară scuze pentru ceea ce urma să devină începutul sfârșitului nostru... Am iubit-o în patul în care aveam să-mi aflu următorul eșec..

Aceleași vorbe false, același bun-simț în exces. Aceleași "nu tu ești de vină..", "meriți ceva mai bun..".. De parcă nu eu îmi aleg ce consider că merit.. Și de parcă poate fi doar vina unuia.. într-o relație..

Raționamentul îmi distruge ușor ușor și ultima fărâmă de încredere în sine.. și nu raționamentul meu.. ci raționamenul pe care noi, oamenii, îl punem în sentimente. Raționamentul pe care Elele îl lăsau să le altereze sentimentele , nenorocitul acela de raționament ce n-ar trebui să mai existe între doi îndrăgostiți..

Toți îmi spun la fel..: "Dragostea nu durează o veșnicie.."

Alții au chiar mai mult tupeu: "Fluturașii trăiesc doar trei luni.. iubirea 3 ani..".. de parcă fluturașii sau iubirea sunt mărimi scalare..

Să nu vă așteptați la fericire de prea lungă durată dacă vă limitați de pe acum cu astfel de idei..

La mine durează încă (de) o veșnicie..

Le-am iubit pe toate, pe toate în felul lor, și încă le mai iubesc..

Aici avea să-mi înceapă și credința în nefericire..

Acum culcat pe o parte, cu degetele înghețate pe telefon, privind sec la câinii de la baza pârtiei pustii - cum se joacă în zăpadă.. cu picioarele amorțite de efort.. îmi termin postul întrebându-mă..?!:

Oare cineva mă poate iubi mai mult de câteva luni?