Alt sfârșit.

Aveam să o regăsesc pe Ea într-o altă fascinantă domnișoară.

Fermecată de mine de când am ajutat-o în ceainărie să facă puzzle-ul cel mare cu bolta cerească..

Eram acolo pentru aroma de confort, pentru liniștea ce nu o mai găseam de mult, pentru turta dulce cu gem și zahărul brun în ceai.. pentru a-i spune unei prietene cât de dor îmi e de Ea.

Însă am sfârșit ajutând o frumoasă și timidă domnișoară în asamblarea bolții cerești, aratându-i constelațiile ce pot fi văzute și de noi pe cerul nostru, povestindu-i legendele unora din ele , fizica creării lor așa cum o cunoaște știința modernă, deși nu neapărat și cea adevărată..

Nu știam dacă să mă opresc sau nu, nu știam dacă să continui să o impresionez, știind că aveam să găsesc într-un sfârșit și în ea o altă parte din Ea..

Lucrurile au degenerat, buna mea prietenă ce avea să mă consoleze, văzând că socializez, m-a lăsat în pace - și-a găsit o carte să frunzărească ca mai apoi să își găsească companie la o altă masă cu prieteni proaspăt veniți.

Nu putea avea pretenții de la mine, nimeni în afară de Ele nu poate avea..

Prietenii pe care îi am, știu asta și îi respect pentru că mă acceptă așa..

Au trecut luni de zile de atunci..

Am sărutat-o sub Podul cu Lanțuri pe Millenium 2. Am strâns-o în brațe lângă ceasul de marmură neagră ce o fascinează.. și a cărui mister l-am dezlegat în mai puțin de jumătate de oră spre surprinderea domnișoarei mele și a celor prezenți la admirarea monumentului. Am ținut-o de mână când s-a trezit la 170 de metri în aer într-un leagăn din lanțuri cu Dunărea în orizont.. I-am șters lacrimile când avea să-și ceară scuze pentru ceea ce urma să devină începutul sfârșitului nostru... Am iubit-o în patul în care aveam să-mi aflu următorul eșec..

Aceleași vorbe false, același bun-simț în exces. Aceleași "nu tu ești de vină..", "meriți ceva mai bun..".. De parcă nu eu îmi aleg ce consider că merit.. Și de parcă poate fi doar vina unuia.. într-o relație..

Raționamentul îmi distruge ușor ușor și ultima fărâmă de încredere în sine.. și nu raționamentul meu.. ci raționamenul pe care noi, oamenii, îl punem în sentimente. Raționamentul pe care Elele îl lăsau să le altereze sentimentele , nenorocitul acela de raționament ce n-ar trebui să mai existe între doi îndrăgostiți..

Toți îmi spun la fel..: "Dragostea nu durează o veșnicie.."

Alții au chiar mai mult tupeu: "Fluturașii trăiesc doar trei luni.. iubirea 3 ani..".. de parcă fluturașii sau iubirea sunt mărimi scalare..

Să nu vă așteptați la fericire de prea lungă durată dacă vă limitați de pe acum cu astfel de idei..

La mine durează încă (de) o veșnicie..

Le-am iubit pe toate, pe toate în felul lor, și încă le mai iubesc..

Aici avea să-mi înceapă și credința în nefericire..

Acum culcat pe o parte, cu degetele înghețate pe telefon, privind sec la câinii de la baza pârtiei pustii - cum se joacă în zăpadă.. cu picioarele amorțite de efort.. îmi termin postul întrebându-mă..?!:

Oare cineva mă poate iubi mai mult de câteva luni?