Emoţii

   Niciodată nu am suportat să îi văd lacrimi în ochi.. poate empatia, poate iubirea, pasiunea pentru Ea, m-a făcut ca mai toate lacrimile să-i fie de fericire, de emoţie pozitivă.

    La început mi-a fost greu să înţeleg de ce îi dădeau lacrimile când după ce ieşeam pe uşa ei, sunam înapoi la sonerie, îmi deschidea, o sărutăm scurt şi apăsat şi fugeam pe scări ca un necunoscut..
    Când îi vedeam lipsa de dispoziţie pe chip şi o luam în braţe şi îi spuneam că nu mai mergem la chef, că mergem în parc să-mi stea în braţe..
    Când după o discuţie oarecum dureroasă pentru amândoi, supărat fiind, foarte lent îmi duceam mâna dreaptă de pe obrazul pe gâtul ei, fără să o privesc în ochi şi la fel de încet îmi înclinam capul apropiindu-l de al ei, cu ochii aţintiţi pe gură. Şi văzând în aceste infernal de lungi şi tăcute momente cum se pierde, cum respiră necontrolat şi îi tremură mâinile..

    Când într-o zi ce trebuia să fie banală îi făceam un cadou şi îi dădeam o floare, spunându-i că "doar pentru că e joi şi pentru că meriţi"
    Când ştia că renunţ la ceva foarte important pentru mine doar pentru a-i fi ei bine, şi eu nu îi spuneam de compromisul făcut..

Şi.. şi nu poţi trăi ceva mai intens decât sărutul unei fete cu lacrimi de fericire în ochi..