Bohemian girl.. (II)

[...]

A fost o dimineaţă plină de îndoieli.
Merg..
Nu, nu mai merg... aşteptând artistul din mine să-şi arate măiestria în arta persuasivităţii..
Şi totuşi nu îi iese.. îmi dau seama de minciuna ce eram pe cale să o cred să nu mai plec..

Mă duc!
În fond e o fată.. una cu mai multă siguranţă pe sine... bine, şi cu un stil vestimentar mai aparte, şi cu un chip cu trăsături mai profunde..
Cum pot găsi acea Ea specială dacă se pare - sunt intimidat de elele mai speciale..

Realizez că în scurta luptă interioară, degetele mi-au transpirat, inima îmi bate puternic şi picături de lapte îmi picură pe mine de pe bărbie... în jurul castronului lapte.. Dau să ridic lingura cu lapte şi cereale însă nu apuc să o deplasez că dau laptele pe lângă. Tremur violent.
Nu poate avea legătură cu Ea. Nu..

Mă ridic în picioare şi simt cum mi se reoxigeneaza muşchii. Mă las înapoi în scaun nesimţindu-mă sigur pe picioarele mele.
Sunt nemâncat doar.. după o să-mi treacă. Cu siguranţă îmi trece...

Încerc să nu mă mai gândesc la Ea..
Nu-mi iese.
Mă apuc şi număr cerealele din castron.
Îmi iese.

În mod stupid înainte de a mă îmbrăca m-am blocat, făceam deja combinaţii de vestimentaţie în imaginaţie ce să port acum.
Mă opresc şi realizez cât de stupid mă port. Sunt ei, amicii mei doar.. tricou alb şi velurii.. e perfect!
Dar parcă pantalonii de bumbac în carouri şi cămaşa de in m-ar prinde mai bine...
Mă opresc iar, realizez, inspir adânc şi îmi duc mâinile pe faţă..
Fie încerc să o ţin pe cea raţională.. dar cu numeroase abateri şi influenţe emoţionale şi chin de concentrare.. fie îmi accept simţămintele emoţionale şi unde ajung, ajung.. în fond sunt doar amici.. persoane fără importanţă emoţională pentru mine.

Mă retrezesc în baie bărbierindu-mă.. lucru făcut cu exact douăzeci şi patru de ore în urmă.. şi ce nu-şi avea rostul acum iar.. dar îmi dădea mie plăcerea aia emoţională pe care am decis să o trăiesc.
Îmi iau cămaşa de in, albă. Stau prea mult în oglindă aranjându-i gulerul ce odinioară se aranja parcă singur..
Reuşesc însă la parfum să nu folosesc mai mult ca deobicei... şi aveam tendinţa asta...



La ieşirea din casă sunt în întârziere.. Da! Eu în întârziere.. care mereu sunt printre primii..

Întru în local şi mă opresc.
Sunt salutat şi răspund la salut.
Mă simt penibil, dacă ospătăriţa m-a privit altfel decât de obicei când m-a salutat, deşi vizibil a încercat să ascundă asta, cum or să reacţioneze amicii mei.. Ce caut aici aşa? Vreau să mă întorc!
Dau să mă întorc şi intră unul din cunoscuţi.
Mă salută şi mă vede nedumerit. Mă întreabă destul de suprins, şi din cauza ţinutei sunt sigur, dacă nu stau la masă cu ei azi.
Un "Ba da, da' trebuie să ies să dau un telefon şi vin" mă salvează.

Ies, aştept trei minute numărate pe ceas şi intru îndreptându-mă direct spre masa amicilor mei.
Unul singur nu îşi ascunde suprinderea cauzată de ţinuta mea.. restul precis au aflat-o de la colegul ajuns după mine şi atâta suprindere cât le-a rămas, o ascund.

"Ceva mai mult chef de viaţă azi" mă salvează şi de data asta.

În sinea mea mă bucur teribil că nu a făcut nimeni analogie la domnişoara de ieri şi la plecarea mea prematură.


Perfect...!
Ea nu e acolo.. sunt liber!
Mă simt liber acum, am scăpat de stresul emoţional avut, însă în sinea mea, ştiu că pentru ea mi-am schimbat vestimentaţia la ieşirea asta.. asta însemnând că o parte din mine încă o vrea în privire.

Într-adevăr, am mai mult chef de viaţă azi, mult mai mult.
Însă oamenii sunt aceeaşi şi subiectele de discuţie aceleaşi, fără plăcere dar necesare.
În scurt timp ne este adusă şi comanda şi entuziasmat de energia ce o am, gust expresso-ul înainte de a pune zahărul în el.
Nu apuc să iau ceaşca de la gură că apare Ea, însă doar cu una din însoţitoarele de ieri..
Mă blochez cu privirea spre ea, Ea îşi îndreaptă privirea spre masa mea parcă căutându-mă iar.. Îmi întâlneşte privirea şi îmi zâmbeşte cu acelaşi zâmbet sorbitor de energie.
Începe să-mi tremure vizibil ceaşca în mână, realizează asta, pentru un moment îi piere zâmbetul, îl afişează înapoi cu un scurt salut din cap şi îşi întoarce privirea spre o masă liberă..

Ştiu că în momentul ăla în care i-a pierit zâmbetul, a realizat cu adevărat ce efect are asupra mea, şi cred că pentru un moment a surprins-o. Iar salutul de după a fost pentru a mă ajuta să-mi revin cred.. Şi eu tot pierdut eram...
Aş fi vrut să ştiu ce era in mintea ei.

Într-un scurt moment de luciditate îmi simt iar corpul lăsându-mă, simţind cum parcă mi se scurge sângele din muşchi, senzaţie adesea trăită la efort muscular intens fără încălzire.

Mă ridic de pe scaun, însă lent pierzându-mi energia, încerc să-l împing dar nu îmi iese şi mă îndrept spre scări însă la pas normal încercând să-mi conserv energia rămasă. Nu reuşesc să realizez ce se petrece la masa mea... defapt mai nimic din jur.. ştiu doar că trebuie să ajung la aer.
Simt că o să pic pe scări.
Mă prind de balustrada de lemn şi apuc să cobor câteva scări şi dau să pic. Mă las pe spate şi simt cum mă prinde cineva de mână şi mă ajută să mă pun în fund pe-o treaptă.
Îmi las capul într-o parte şi simt că încet încep să mă adun.
Dar mult mult mai lent decât când am ieşit afară..
Ţin ochii închişi şi bolborosesc un "sunt ok"

Sunt incapabil de autoanaliză, sunt încă pierdut.

Mă întreabă o voce dacă sunt cu cineva şi dau din cap că nu..
îmi răspunde "stai aici" şi coboară.

Atunci redevin conştient şi inspir adânc şi simt că prind putere.
Cineva vine de sus, coboară scările însă nu mă interesează în momentul ăsta.
Se aşează în fund lângă mine şi cu colţul ochiului îi recunosc sandalele din material textil, deschis la culoare. Este Ea.
Îşi face apariţia un tip din josul scărilor cu un pahar cu apă, urcă treptele până la mine şi îmi zice "eşti mai bine? Ia, bea asta"
Iau paharul şi îl beau.
Nu ştiu ce e dar e dulce tare şi rece.
eu: "Mersi"
El spre Ea: "ai tu grijă de el, da?!" Şi fără să aştepte răspuns îmi ia paharul din mână şi coboară.

Ea: "cum îţi e?"
Eu: "ce îmi faci..." privind-o pierdut pentru o clipă
Părea impresionată la auzul vorbelor mele... Însă necunoscând-o nu am reuşit să înţeleg dacă a fost teatral impresionismul din tonul ei: "Eu?! Din cauza mea?" spus rar şi cu multă emoţie.
Eu cu privirea încă spre capătul scării, dau aprobator, lent, din cap.
Încerca să spună ceva însă cred că şi Ea e pierdută oarecum "Nu am .. că... "
Îi văd mâna ţinând-o pe genunchi. Îmi pun mâna mea peste a ei şi o strâng uşor.
Cu coada ochiului simt cum îşi întoarce capul spre mine..
Mă simt slab dar sigur pe mine.

[...]